TIMP GRĂBIT SĂ SE ARDĂ

Gabrielei Z.

Scurt
scurt
tot aud de pretutindeni
vorbele
gesturile
tot ce râde în mine şi mă împuţinează
scurt
scurt se ţipă din birouri
tramvaie locuinţe şi moluri
scurt
scurt asudă pereţii să-mi spună
cât mai scurt
spre deloc dacă se poate
maşinăria absurdă
toacă timpul ce umflă
clipa în noi
şi se gripează
derizoriu
cu veşniciile noastre

O bucată de cer
codul de bare ce-n matematici terestre
nicicând se poate citi
succesiunea de cifre ce-amestecă
în calambururi
şi ce vedem şi nu-i şi-n roată
ne-agaţă

Scurt
scurt
între tratate şi înţelegeri călcate
din scurt
cu un rânjet le suprapune
busola din noi arată nordul oricui
numai noi
din prea scurt
nu-l ajungem nicicând

Poduri lungi
vrea iubirea să-ntindă-n ţesătura vieţii
galonate de flori şi de fluturi
urzeală de aur să aibă
dar
scurt
tot mai scurt
e porunca în pat al lui Procust
să ne măsoare micimea

Tot mai scurte sunt toate
copacii şi iarba
timpul privirii într-o lume ce n-are
răbdare
ce totul disecă
dar nimica nu vede

Scurt
scurt
comprimat de angoasa unui timp
prea grăbit

De-atâta scurtime am pierdut
printre deşte
şi puţina iubire ce-o vroiam dilatată

Scurt
scurt
e şi timpul ce şi-a pierdut
Infinitul
grăbit să se ardă!