ÎNGRĂŞÂND SPAŢIUL

* Gabrielei Z. *

„fi mai scurtă”
- ai şoptit - şi privirea aburea spaţiul dintre noi
prizonieră căzută într-o hipnoză pasageră
câinii de prerie îmi latră pe urme în centre concentrice
„înghesuieşti prea multe cuvinte într-o cămaşă prea scurtă”

„ în pâsla cuvintelor înfăşurată ideea geme şi se sufocă”
- şopteşti compasivă -
mă uit la tine prinsă-n mirare şi vocala printre greieri îmi zbârnâie
şi în umbră fuge să se ascundă

„fi mai scurtă” - mi-ai spus - şi consoanele au plecat tiptil
în buza cerului crăpată să-mpăturească fiorduri
uşor m-au părăsit şi braţele neîndrăznind să-mbrăţişeze
nerăbdarea ta îngheţată

din depărtare şoapta crispată „fi mai scurtă” ajunge la mine
exasperare duioasă brumărind epiderma iubirii
şi-atunci împreună cu drumurile şi picioarele se strâng
în mingea de foc care străbate în vrie universuri încercând din bucăţi
magiei ce zace în sine să-i dea perimetre
în clepsidra cu nisipuri violete propria lor lume să construiască
din a destinului buză

„fi mai scurtă” îmi spui când podesc spre tine cu pajişti
tandreţi tivite în curcubeie...

cât de scurtă să fiu când infinitul mă ciupeşte de umăr şi mă-nnec în tăcere
ca-ntr-un abis ce nu mă încape decât cu o parte din mine
„fi mai scurtă” tot spui dar eu simt cum lumea ce-mi creşte
aripă în spate cât tot universul se-ntinde
în iubire rotundă infiniturile să-mi cuprindă să mă dilate mai mult
mai mult şi mai mult în mailungul scurtimii

„fi mai scurtă” aud tot mai slab
sunetul curge spre mine într-un târziu
mă găseşte şi râde îngrăşând spaţiul cu încă o eternitate

sunt destul de scurtă acum când m-am topit în mine şi-am respirat timpul
până la capăt?