TIMP GRĂBIT SĂ SE ARDĂ

Gabrielei Z.

Scurt
scurt
tot aud de pretutindeni
vorbele
gesturile
tot ce râde în mine şi mă împuţinează
scurt
scurt se ţipă din birouri
tramvaie locuinţe şi moluri
scurt
scurt asudă pereţii să-mi spună
cât mai scurt
spre deloc dacă se poate
maşinăria absurdă
toacă timpul ce umflă
clipa în noi
şi se gripează
derizoriu
cu veşniciile noastre

O bucată de cer
codul de bare ce-n matematici terestre
nicicând se poate citi
succesiunea de cifre ce-amestecă
în calambururi
şi ce vedem şi nu-i şi-n roată
ne-agaţă

Scurt
scurt
între tratate şi înţelegeri călcate
din scurt
cu un rânjet le suprapune
busola din noi arată nordul oricui
numai noi
din prea scurt
nu-l ajungem nicicând

Poduri lungi
vrea iubirea să-ntindă-n ţesătura vieţii
galonate de flori şi de fluturi
urzeală de aur să aibă
dar
scurt
tot mai scurt
e porunca în pat al lui Procust
să ne măsoare micimea

Tot mai scurte sunt toate
copacii şi iarba
timpul privirii într-o lume ce n-are
răbdare
ce totul disecă
dar nimica nu vede

Scurt
scurt
comprimat de angoasa unui timp
prea grăbit

De-atâta scurtime am pierdut
printre deşte
şi puţina iubire ce-o vroiam dilatată

Scurt
scurt
e şi timpul ce şi-a pierdut
Infinitul
grăbit să se ardă!

CA UN ȘARPE ÎN PĂTRATUL INIMII

* Danielei Carmen Rotaru *

nu mai am stângăcia începuturilor
pornesc în expediţii de cercetare
pe dimensiunea atemporală a trupului meu
deschid situri mai mult sau mai puţin legale
în fiecare încheietură ca o răscruce moale
nordul celulei pulsează iriși cosmici
înșelătoare memorii
au rătăcit în fagure ghemul de gânduri

meridianele îşi încalcă adesea hotarele
foamea prelugește ecouri din epiderme siderale
polii își schimbă identitățile neîncetat
făcându-ne șăgalnic cu ochiul marginea lumii
își vopsește în violet desuurile
înainte de a împărții în figuri geometrice
perna de vise lăuză
rânjetul orb al timpului se dezgoleşte impudic
în gura ştirbă a efemerului
tastez matrice să mă aflu

din arcul pleznit al trupului o săritură
coarda elastică a îndoielii
în sâmbur de lumină mi-adună răspântiile
troița închide în blândețea surâsului
sumețenia aripii expediții zdrobite de cer
rugurile stinse în sânge
eliberează vulturii din mine

un nou prometeu ridică munții de flăcări
în inima omului
și cântă

VĂZDUHUL FĂRĂ ARIPI

m-ai uitat închisă

între țărmurile trupului tău

mi-arunc sosia de lumină în prăselele cerului

dublura mea nisipoasă rămâne

gânduri incandescente

o țin prizonieră

n-ai înțeles să nu mai cauți raiul

în semințele mărului

noaptea magnifică a ascuns constelații printre

artere ce văluresc tot mai puțin a tine

marginile crăpate ale lumii își zornăie arginții

licitează din barba timpului

o iubire sleită

mâna mea de stele nu te mai găsește

pescăruşii trec prin gaura acului văzduhul sterilizat

dintre sărutările noastre

jăratec înghețat

în vatra dorinței ai pierdut busola zborului

ecouri ce n-au fost risipește

seif gol

n-am să ţip dintre țărmurile tale

mic dejun între sinapse n-am să-ți fiu

dragostea trage cu fulgere-n mine

o ultimă înțelegere sprijină podurile privirii

strălucirea din inimă nu se păstrează

în temniță

JOCURILE MEMORIEI

poate n-o să vină nicicând clipa

să cânt pe o singură coardă melodia vieţii

balena

înainte de-a juca şotron cu Iona

poate să-şi pună poante

să pirueteze pătratele efemerului

în buclă se înoadă săriturile peste capcane

şah-matul e-n raniţa de mareşal a respirării acum

doar vulturul ţine-n pupilă

panorama striată cu umbre a lumii

cu tolba plină de săgeţi în inimă

fac triplu-salt mortal printre pulsaţii

mă înscriu în curbura arcului zilei

şi trag cu lumină!

ÎNGRĂŞÂND SPAŢIUL

* Gabrielei Z. *

„fi mai scurtă”
- ai şoptit - şi privirea aburea spaţiul dintre noi
prizonieră căzută într-o hipnoză pasageră
câinii de prerie îmi latră pe urme în centre concentrice
„înghesuieşti prea multe cuvinte într-o cămaşă prea scurtă”

„ în pâsla cuvintelor înfăşurată ideea geme şi se sufocă”
- şopteşti compasivă -
mă uit la tine prinsă-n mirare şi vocala printre greieri îmi zbârnâie
şi în umbră fuge să se ascundă

„fi mai scurtă” - mi-ai spus - şi consoanele au plecat tiptil
în buza cerului crăpată să-mpăturească fiorduri
uşor m-au părăsit şi braţele neîndrăznind să-mbrăţişeze
nerăbdarea ta îngheţată

din depărtare şoapta crispată „fi mai scurtă” ajunge la mine
exasperare duioasă brumărind epiderma iubirii
şi-atunci împreună cu drumurile şi picioarele se strâng
în mingea de foc care străbate în vrie universuri încercând din bucăţi
magiei ce zace în sine să-i dea perimetre
în clepsidra cu nisipuri violete propria lor lume să construiască
din a destinului buză

„fi mai scurtă” îmi spui când podesc spre tine cu pajişti
tandreţi tivite în curcubeie...

cât de scurtă să fiu când infinitul mă ciupeşte de umăr şi mă-nnec în tăcere
ca-ntr-un abis ce nu mă încape decât cu o parte din mine
„fi mai scurtă” tot spui dar eu simt cum lumea ce-mi creşte
aripă în spate cât tot universul se-ntinde
în iubire rotundă infiniturile să-mi cuprindă să mă dilate mai mult
mai mult şi mai mult în mailungul scurtimii

„fi mai scurtă” aud tot mai slab
sunetul curge spre mine într-un târziu
mă găseşte şi râde îngrăşând spaţiul cu încă o eternitate

sunt destul de scurtă acum când m-am topit în mine şi-am respirat timpul
până la capăt?

DECUPAJE CELESTE

lasă-mi dimineața molatec

să te frângă din țărmuri

de ce vrei

îmbrățișarea să rupă-n fâșii

năframele nopții

din piele

să mă citească în bobul de rouă

ostil fragmentarea

în raza de soare

de ce să nu merg

pe vertebra dorinței de-a fi

una cu cerul

când strâng pios toate zilele

în care cuminte

din căușul palmei te-am adunat

bob cu bob

minune în care-am crezut

te-am înrămat

icoană

în templele în care zilnic

aprind

voluptăți și smerenii deopotrivă

cu văzduhul chezaș

aripile pot să viseze violet

universuri siameze

sub sărutul tău

înainte de a irumpe

în ploaie de stele

ochii încinși ai efemerului

fac dragoste cu lumea

deșănțat

vestală

deschid bordel sacru în care obol

inestimabil

respirația în iubire

ne e trup de

lumină

POVESTEA POVEȘTILOR CARE NE SCRIE

   
de când m-ai născut părinte
tălpile mele au murdărit nisip înainte
de-a răsturna clepsidre în vene
a spart
încheietura gândurilor
inorog sălbăticit în hățișuri de poveste
nu mai găsește cărarea spre
inima tainei
zadarnic metafora ochiului caută oglinda
mestecă violete trăiri
acceptă

în mine
zborul îngenunchează înaltul
vibrează alb
vertebrele nopții
argintează cartilaje reverența istoriei
furnicar de euri
sângerează magia pe la colțuri
arteziene
răstignirile mă părăsesc
pământul luminii îngrașă cuminte

doar înălțarea promisă
aștept să locuiesc
acum

CA NIȘTE VĂZDUHURI RETRACTILE MÂINILE

am mâini să mâzgălesc cuvinte fără suflu pielea vieții
e prea obosită să încapă bâlbe victimizări
genunchi zdrobit de mlaștină hilar
gratii oarbe întorc pripit transfuga matcă ochiul prea devreme
în târziul clipei  o amintire spovedește 
combustia-i oprită iertarea nu-și mai recunoaște chipul
și dacă nu cui pasă ce filă zdrențuită răsfoiește
hume vârtoşate fac destinul închipuie muzeu de ceară bântuie
zdrelește vertebra de văzduh a vieții
n-am mâini părinte sunt în criptă
dezgroapă în delir mumificate zboruri din arcuș de infinit  
trădarea a sărit din calapodul sorocit demultul nu mai are înțeles
când firfirica și vagonul
același pact sinucigaș împlântă-n răsărit
și râsul tâmp se crede strigăt de războinic amnezice îmbrățișări
șterg mâinilor trecutul
prea multă noapte geme-n palmă unde sub ce unde
ascunsă-i binecuvântarea
încenușează tristă așteptarea mudrei care dezleagă orizontul 
ecran de oseminte pun de strajă toridul pasului desculț
să nu despice-o agonie se pregătește în adâncuri  o ultimă chemare
un pegas costeliv alunecă pe-un țipăt mut
izvorul vrea țâșnește dizlocă pendul așteaptă
plămadă nouă schimbă nordul magnetic ora echilibrul axa 
la stânga unui fulger se mută umbra

olar de geniu cuvântul retrage văzduhurile
odihnește în mâini aripe 
roata vremii  învârte polii în mine învață să cânte lumii
geneză irumpe
altă

PARABOLA RESPIRĂRII

ritualul cetăţii
umărul impregnează de sacru
atingerile de lucruri
decojeşte-mă din cămaşa ploii
cobiliţa de ceruri e plină
saturată de vulturi
magistrala inimii asfaltează
cu stele rănile din jurul piroanelor
răstoarnă geneze în arterele tale filigrane de aştri
tivesc respirări de magie
în măruntaiele focului umbrele
despletesc elipsele gândului
de tenebre

acum pot coborî
ca apa iertării peste lume
verticala nălţării se află în tine
şi-aceiaşi vibraţie a tainei
te ţine-n rotire
de pupila musteşte de lumi
sau cusută-i pleoapa-n pustiuri
doar întregul
clipoceşte în tine infinitul
şi te măsoară
iubire

ARTEZIENELE VISULUI DE-A FI

 
am pierdut harta drumurilor terestre
(mă întreb inocent dacă am avut-o vreodată)
pe cea a traseelor aeriene pare că o mai găsesc ocazional 
în caruselul nebun al unor jocuri fantaste să ştiu unde sunt eu
tainiţele ferecate ale cunoaşterii îmi bat
cărare de ruguri în talpă
din furnicarul interogaţiilor irump săgeată sângerie
mă desfoliază cartea vieţii cu zgomot sec 
îşi răsfiră evantaiele ascetic uneori impudic
cad filele ca nişte ghilotine de lumină
în urma mea

caut semnul de carte dintre artere care-mi va spune: ăsta eşti tu
printre gloduri şi jarişti m-a tras firul de aur
ariadne celeste cu labirinturi în cosițe
au desfășurat în epiderme schimbătoare măiastre povești 
prin sacrul duh aerate
în revolte și în smerenii am parcurs 
ecuatorul respirărilor 

pleoapa Ta se-nchide blândă peste zbaterea mea
şi-un ultim gând înainte de fiecare naştere –
adie blând:
„eşti în tot ceea ce Sunt rămâne doar
s-o afli!”