FOȘNETUL TĂCERII DECUPEAZĂ ARBORI DIN MINE

 

veneai și plecai te simțeam chiar și cu umbra agățată de buză

degetele luau forma mudrei singure

după ce-a sorbit cerul verticala sfredelește inima neagră a lutului

orizontala gestului înnoadă în armonie două zenituri

păsări colibri cu frunze de laur sub pene mutau pereții novei din gânduri

umezeam dimineţi cenușii nu eram eu dorințele scuturau dragonii de apă din rădăcină

am vrut să vindec de canibalism caldarâmul zilei părinte să nu mai simți vină

când mă înghite până la gleznă viața sau până la mijloc (miel nevinovat)

mă zbat în magma cea dură trimit vulturi să ruleze ceruri eterice

pentru decorarea sălii de bal a inimii

după ce l-am expulzat pe anteu din curbura genunchiului m-ai întrebat

de ce nu mă pot chema visele cu numele tău (doar te invoc la fiecare erupție cu albastru)

și mai cu seamă de ce căutările mele

se ascund în pietre și doar în flăcări înnod respirații și oameni

adun atât de greu picioarele zălude de pe granițe nu știu de ce vor să disipeze atingerea 

acelaşi ritual știut pe dinafară se parcurge singur

încep să mă mișc profesionist între mine și mine nu mai cer binecuvântarea

cel din cețuri desenează obstinat icoane pe spatele silabelor șchioape aruncă zaruri

genunea din mine face jocurile plusează semințe

(eu pot să plec într-o vacanţă prelungită dincolo de stele

câtă vreme tu agăți stringuri de îndoială și...)

smulg măștile

pielea

stelele se lovesc între ele

din ecouri doar un singur chip fără de chip

descompune lumina