* Lui Viorel Bănesaru *
singurătatea mea strigă la
lume
vopseaua care alunecă pe acel
zid în pulsul tabloului sacru
depărtări de unică folosință
colorează în verde
ancora o smulge din iesle
negru în derivă pornește
sub lege divină nu mai vrea să
picteze
disperări ciobite de
moarte
rotind istorii de-alcov şi de
arenă sângerie
epiderma respiraţiei duale
începe să capete nuanţe sidefii
umezeala culorii
aduce la suprafaţă impregnarea
unui trecut
cenzurat de buza fierbinte a
clipei
păianjenii duc în cobiliţe
policrome taine
să le-ngroape în mine
program de înmulţire celestă
spectacolul continuă la scenă
deschisă sau în culise
ţesătura din spatele cortinei
capătă strălucirea luminii
sub suveica înţelepciunii
bătute
epuizat de-atâta ţipat
zidul se sparge în curcubeie
şi înstelează pictura vie
în care semnez smerit ca parte
rotunjind întregul ce coace în
mine perfecţiunea
tabloul ce sunt respiră o lume
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu